Ultimele trei vacanțe

Această scriere nici nu ar putea fi altceva decât un „Jurnal de drum… romanțat.” Urmând firul povestirii unei aventuri în Delta Dunării, aventură pornită de la vizionarea unui foarte cunoscut film românesc, „Operațiunea Monstrul”, cei cinci (șase) eroi ai cărții își deapănă sau își amintesc împreună, la vreme de seară sau de răgaz, și alte năzbâtii și pocinoage petrecute în anii copilăriei, ai adolescenței sau ai studenției lor.

Întâmplările încărcate de surprize prin care trec, dar și situațiile inedite cărora le fac față de fiecare dată, cu haz și foarte multă veselie, confirmă cu prisosință, dacă mai era cazul, că aproape întotdeauna „Viața… bate filmul!”

Bucuria reîntâlnirii „găștii” din liceu după o perioadă de despărțire temporară pricinuită de plecarea la studii în etape diferite, prin alte orașe sau pe la alte facultăți, este încununată de hotărârea luată prin „Legământ” de a duce la îndeplinire o mai veche dorință a tuturor: escapada în Deltă.

Spiritul de aventură și dorința nestăvilită de distracție fac ca plecarea la drum să nu fie condiționată sub nici o formă de existența vreunui plan stabilit a priori. Totul decurge după legea aleatoriului, iar speranţa în izbândă nu îi dezamăgește niciodată: „Dumnezeu îi ajută întotdeauna pe cei îndrăzneți!”

Din Deltă, escapada continuă în tabăra studențească de la Constanța, iar de acolo, tot neplanificat, dar binevenit, în satul natal al povestitorului.

Văzând că Ţiganu este pus pe fapte mari, Adrian dădu pe gât și restul de cafea care-i mai rămăsese în pahar și începu să-și caute printre bagaje instrumentele de pescuit cu care venise. A scos o trăistuță în care-şi ţinea toate sculele şi momeala, o lăsă lângă cort și plecă spre stufărişul de lângă noi, să caute niscaiva beţe mai zdravene. Avea unde să găsească și de unde să aleagă. De-a lungul malului, pe lângă pâlcurile de stufăriș, erau și o mulţime de sălcii mai bătrâne, dar și mai tinerele, din care curgeau crengi, de toate mărimile.

Cu cuțitul de vânătoare în dinți, ca un adevărat lup de… baltă, se apropie de prima salcie și își rupse câteva ramuri, numai bune de transformat în unelte de pescuit. După doar câteva minute, cei doi pescari înrăiți erau instalați pe malul canalului, cam la vreo cinci, șase metri, unul de altul, cu toate sculele montate și puse la treabă.

Eu mă uit la Vasca și-i zic:

— Punem pariu că până la prânz, nu prinde niciunul nimic?

Ea, contrariată și chiar supărată de pesimismul meu, exteriorizat cu atâta ironie, îmi reproșă:

— Dacă ţie nu-ți place să pescuieșți sau poate nici nu știi, nu înseamnă că trebuie să fii răutăcios cu ei!

Eu, că să o „supăr” și mai tare, completez:

— Ei, hai că poate am exagerat! Nu doar până la prânz, dar cred că nici până diseară nu vor prinde nimic! (…)

După ce spălase vesela, Vasca rămăsese și ea pe mal și privea curioasă când către cei doi, când către apa aceea limpede, ce părea că nu curge în nici o direcție.

După un timp, o văd că se întoarce spre cort cu un zâmbet misterios pe faţă. Când s-a apropiat de mine, îmi spuse aproape șoptit:

— Apa este plină de peşti. Când am aruncat zațul, s-au adunat la mal, o grămadă. Unii sunt chiar mărișori. Se pare că le place zațul de cafea.

— Stiu, i-am zis eu, i-am văzut și eu mai devreme când am intrat în apă. De-asta ți-am și spus că ăștia n-or să prindă nimic. Sunt sigur că momelile lor nu-s pe gustul peștilor de aici.

Am râs amândoi pe înfundate și i-am lăsat pe cei doi să-și exercite pasiunea, așa cum credeau ei că se simt mai bine. La urma urmei, „a pescui” nu înseamnă întotdeauna și „a prinde”. Cred că văzuseră și ei, de când stăteau pe mal, că peştii care mișunau prin apă le cam dădeau cu tifla, fară să „guste” deloc din ceea ce le ofereau ei.

Aruncau acum undiţele, când spre mijlocul canalului, când foarte aproape de mal. Din când în când, își mutau locurile, doar, doar, vor găsi poziția și zona cea mai potrivită, pentru a-i păcăli pe şmecheraşii ăia cu solzi argintii, care nu voiau în ruptul capului să se agaţe şi de cârligele lor.

Mi-am pus mâinile pâlnie la gură şi am strigat către ei:

— Bă meseriaşilor, nu uitaţi, mă! forfacu’ 22!… forfacu’.

Au dat amândoi din mână a lehamite, zâmbind totuşi pe ascuns şi nu mi-au dat nici o replică.

Din capitolul „Delta – prima zi”