Supra-teoretizarea arhitecturii

„Supra-teoretizarea“ unei discipline are cel puțin trei semnificații: în primul rând, în calitatea de „anunț“ sau luare aminte înseamnă proliferarea cantitativă de texte care reflectează la starea disciplinei și sugerează alternative critice. în cel de al doilea rând, în sensul „tare“, reprezintă o tentativă mai puțin fericită de-a face inseparabilă legătura dintre practică și credința teoretică,iar în al treilea rând, în sensul „slăbit“, este expresia revigorantă a schimbării calitative profunde de atitudine în relația dintre gândire și acțiune prin emfaza convingerii persuasive și abandonarea impunerii rigide.

În cartea asistentului universitar Cosmin Caciuc (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti), aflăm despre simptomul aglomerării teoretice la sfârşitul secolului XX în cazul antologiilor şi ne familiarizăm cu concepte precum: heterotopie, implozie, contextualitate, multiplicitate, subiect / Dasein, textualitate, intertextualitate. Încercând să cartografieze transformările arhitecturii în zonele ei de graniţă disciplinară, acest studiu confruntă turbulenţa discursivă din teoria de arhitectură pe fondul unor dezbateri filosofice fundamentale. Prin urmare, investighează slăbirea graniţelor disciplinare, conflictele inter-discursive şi momentul de apariţie al transdisciplinarităţii în orizontul nostru profesional.

Lucrarea de față se dorește o explorare a fațetelor filosofice ale acestui fenomen cultural cu implicații ce depășesc sferele disciplinare convenționale ale arhitecturii. Antologiile încearcă prin selecție – deci prin excluziune –să facă o drastică reducție valorică a masei cantitative de cunoaștere înspre un corp calitativ de cunoștințe comprehensibil.