Spirit și libertate

Apariţia creştinismului a fost condiţia trecerii de la religia obiectivă şi populară la religia subiectivă şi individuală. Dar cu timpul, creştinismul s-a răspândit şi cristalizat într-o religie obiectivă şi populară, socială şi colectivă. Tocmai această formă a creştinismului suferă acum o criză.

Viaţa religioasă trece printr-o fază subiectivă şi individuală ce nu poate fi ultima şi care trebuie depăşită. Sunt două stări sufleteşti ce se înfruntă în cursul întregii istorii a umanităţii şi care sunt înţelese cu dificultate. Prima aparţine colectivului, majorităţii sociale şi exterioare, ea predomină în istorie, cealaltă aparţine individualităţii spirituale, minorităţii alese şi semnificaţia sa e mult mai ascunsă în istorie. Le-am putea numi: starea „democratică” şi starea „aristocratică”.

Istoria spiritului uman mărturiseşte că de fapt calitatea aspiraţiilor şi a aptitudinilor spirituale nu este în proporţie cu perfecţiunea şi sfinţenia, cum înfăţişează predominant Biserica. Există o ierarhie naturală a temperamentelor spirituale şi a darurilor spirituale.

Oamenii „spirituali” să nu se supraaprecieze, să nu se mândrească faţă de oamenii „psihici”, deoarece nu sunt mai buni şi cu merite mai multe. În majoritatea cazurilor, aceştia sunt mai nefericiţi în lume; poartă răspunderi dintre cele mai grele; îi sfâşie cele mai mari contradicţii interioare şi câştigă cu mult mai multă dificultate deplina armonie a personalităţii ca şi echilibrul cu lumea ce-i înconjoară. Sunt mai singuratici.