Situaţiile existenţiale

Filosofia analizează simțul comun și transformă nimicul – acest neant de care se lovește  conștiința – în obiect de contemplare. Ea este, potrivit lui Viorel Cernica, semnul unei rupturi de sine a conștiinței, dar și semnul unei renașteri a acesteia prin care este însemnat însuși destinul omului.

Cultura este prezentă și se dezvoltă în orizontul existențialului omenesc. Din acest „punct” evoluează treptat problematicile unor concepte cheie precum libertatea, binele sau cunoașterea. Cultura este, potrivit lui Viorel Cernica, o unitate. Este o închidere ce se deschide (cum ar preciza Noica): calitatea de a fi închidere și-o capătă de la determinările care o particularizează, iar pe cea de a fi deschidere și-o primește de la forma sa universală.

„Situațiile existențiale care structurează matricea existențială a culturii românești sunt însortirea (omul căzut în lume) și jocul (omul de lume); ele au fost, de altfel, amintite mai devreme. În contextul de față nu poate fi vorba decât tot de o amintire”.

(…)

Ajunsă în anumite orizonturi ale uimirii, pe care și le deschide ea însăși, gândirea lucrează uneori paradoxal, adică împotriva simțului comun și a produsului său, opinia, și acest mod de lucru al ei trece drept condiție de posibilitate a rostirii filosofice; însă numai pentru tematizarea „în cheie clasică” a unor probleme, așezată în forma unei reconstrucții, nu și pentru cea „postmodernă”, care nu mai reconstruiește teme, ci le „deconstruiește”, nu mai gândește argumente (pentru că gândirea a murit!), ci le judecă (sau le critică) pe cele construite deja, nu mai cumpănește idei pentru ca din diferența lor, pusă în evidență, să rezulte „cea mai frumoasă armonie”, ci le „analiticizează” etc.