(re)Sursele formei arhitecturale (e-book)

O arhitectură riguroasă, dacă se poate închipui așa ceva în zilele noastre, ar invoca desigur criticile multiple și vederile criticilor postmoderni ai mișcării moderne, recunoscând în acelașI timp că propria lor muncă arareori are profunzimea și autenticitatea celei atât de hulite a predecesorilor lor, oricât de nepotrivit ne-ar părea cadrul lor filozofic. În arhitectură, fenomenul postmodern este parte a însușirii și interpretării unei revolu¡ii ce pare (în 1989 la fel de mult ca acum treizeci de ani) încă prea timpurie pentru a fi înțeleasă în întregime. În cuvintele autorului:

„Vreau să examinez modul în care arhitecții britanici au utilizat limbajul clasic al arhitecturii pentru a-și ordona și da prestanță clădirilor lor în ultima sută de ani. Datele din titlu nu sunt neapărat importante, deși poate că ar fi demn de subliniat că 1884 este anul când s-a format Art Worker’s Guild, care includea cinci dintre elevii lui Norman Shaw, și anume Letherby, Prior, Macartney, Horsley și Ernest Newton, prima lor întâlnire fiind condusă de John Belcher. În schimb, anul 1984 a fost marcat de publicarea monografiei lui James Stirling despre 59 de clădiri și proiecte. Parte din scopul meu acum este de a arăta că există o continuitate în modul în care arhitecții britanici au adaptat limbajul clasic, o tradiție care merge de la Shaw însuși până la Stirling, dar care, sper să demonstrez, își trage rădăcinile de acum trei sau patru sute de ani.”