Povestiri celtice (e-book)

Sus de tot, pe creasta unei faleze abrupte, deasupra mării, se ascundea o căsuţă de piatră. Zi şi noapte valurile se spărgeau de pereţii stâncoşi şi vântul bătea neîncetat. Dar căsuţa rezista şi celor mai violente furtuni.
În aceste locuri, aici, la capătul lumii, unde pământul se termină şi începe oceanul făr-de sfârşit, unde soarele îşi încheie cursa pentru a se scufunda în valuri, în aceste locuri pierdute în larma valurilor şi a vântului, trăia un pescar bătrân. Punea peştii la uscat în faţa casei şi înăuntru ardea mereu un foc în vatră. Totul era pătruns de mirosul mării, al sării şi al fumului de cărbune. Pescarul stătea pe o bancă de piatră, în faţa vetrei. Părul lui era alb ca neaua, barba imaculată ca laptele, dar mâinile lui păreau încă îndemânatice şi puternice. Spinarea-i era încovoiată de povara anilor, dar el ştia să-şi mânuiască năvodul la fel de bine ca pescarii tineri. Se impunea în faţa multora prin cunoştinţele lui despre tainele mării şi ale lumii. Nimic uimitor atunci în faptul că sătenii, fie tineri, fie bătrâni, se întâlneau cu plăcere în casa lui pentru a-l asculta vorbind. Îi aduceau de toate. Puţin ceai, un pachet de tutun de pipă, o bucată de şuncă sau de slănină, o pereche de ciorapi de lână călduroşi şi împletiţi cu modele diferite … De cum venea toamna şi până primăvara, când zilele erau mai scurte, se aşezau în jurul focului – cei mai vârstnici pe bancă, cei mai tineri pe sacii de sare sau chiar pe jos, pe unde mai era loc – şi după ce se instalau comod se auzea vocea vreunui obişnuit al casei:
– Sean, povesteşte-ne despre vremurile de altădată.