Ontologie şi metafizică la greci. Filosofia elenistică

Structurată în trei secțiuni (A. Peri physeos: școala academică, Aristotelismul după Aristotel, școala megarică, stoicismul, epicureimul, scepticismul; B. Peri anthropon physikon: în loc de încheiere, Grecia după Grecia și Addenda: Cicero şi epicureismul, Cicero şi stoicismul și Lucretius şi epicureismul) lucrarea Ontologie și metafizică la greci prezintă unul din marile sisteme de gândire ale culturii europene: filosofia elenistică, modul în care gânditorii acelor vremuri înțelegeau planul verical și orizontal al vieții și semnificația convertirii filosofiei grecești în filosofia creștină, în istoria filosofiei.

„Când se „sfârşeşte” epoca veche şi începe aceea clasică,  în istoria greacă, nu este la fel de lesne de determinat, trecerea făcându-se treptat, evaluativ, cel puţin cultural.  Socrate este moment de răscruce, nu însă şi  de ruptură, între el şi Protagoras relaţia fiind de complementaritate, dacă îndoiala şi „măsura” erau solidare în ideea critică. (…) Paradigme esenţial distincte, aceea creştină şi aceea greacă, deopotrivă, ca mentalitate, ca viziune asupra lumii în genere, asupra celei a omului în special („omul vechi” şi  „omul nou”, „lăuntric”), grecitatea şi creştinitatea, mai înainte de a fi una, aşa cum epocile în istorie sunt solidare, sunt despărţite de o mare tăietură. Ceea ce este mai înainte condiţionează „revoluţiile”, dar nu le produc, cel puţin nu în chip evoluţionist”.