Îngândurări, învolburări, întrezăriri- Petru-Vladimir Pătulescu T e x t e

Îngândurări, învolburări, întrezăriri. Iată un titlu de carte tripartit menit să strângă sub o flamură comună, între coperțile aceluiași „răgaz”, un creuzet ideatic marcat uneori de  febrile îngândurări întrebătoare, alteori de alerte învolburări lăuntrice și nu de puține ori de întrezăriri reflexive, „turnate” în sintagme ce se străduie a le configura simbolic și scriptic. Uruitul blând  ori înverșunat al gândului curios, palpitul emoției deșteptate spontan sau contactul direct, atavic și formator cu reflexivitatea mai mult ori mai puțin contemporană dau conținut și sens paginilor scrise dintr-o nevoie lăuntrică de fiecare dată irepresibilă și copleșitoare. Acesta sunt, aici mă aflu, cu limite declarate și asumate, cu îndoieli destructurante, cu mijiri miraculoase ale binelui tămăduitor, ale frumosului cald sau ale adevărului viforos întrupat și nimic din toate acestea nu ar avea sens dacă în spatele lor nu m-ar locui neabătută nevoia de a fi eu însumi, mereu și fără rest. Cu riscuri asumate, cu neîmpliniri prevăzute, cu neajunsuri decelate dureros și cu  rezerve și renunțări de toate culorile și de toate dimensiunile posibile. Dar și cu nemăsurata „bucurie” a gândului propriu „zidit” în cuvânt sub care nu ezit niciodată să simt cu franchețe și să semnez despovărat și neabătut.

Ceea ce mintea caută fără încetare în aceste pagini este textul-gând care nu poate fi povestit, rezumat, prescurtat sau tradus mental explicit, cu toate nuanțele descărcate, cu sensurile decriptate, cu tot eșafodajul ideatic străluminat și direct formulat. Este o mică taină, un tezaur necunoscut ascuns printre cuvintele înșiruite în pagină, sensul se întrețese cu un lirism nativ, sintagma se structurează instinctiv, conținutul discerne domol între taină și simbol. Nu există formă directă, decantabilă, relevantă instant ori cu sens și trimitere focusate. Totul este un joc de cuvinte, realocări de înțeles în nevoia de a găsi alte sensuri, alte imagini, alte sugestii indicibile a căror unitate, venită din forța unui puzzle somat instinctiv să releve ori să sugereze, „săgetează” voit spre un cer semantic nemaicutreierat, neconsolat și veșnic neîncheiat. Astfel scrisul rămâne fereastra prin care sufletul și mintea privesc, din nou, pentru un timp, către sine și către lumea cea mare.