Din amintirile Elencutei Vacarescu, editia a II-a revazuta

Născută în 1864, scriitoarea Elena Văcărescu a fost o ambasadoare a culturii românești, fiind prima femeie primită în Academia Română. Meritele sale culturale au fost recunoscute și de către poporul francez, aceasta primind de două ori Premiul Academiei Franceze.

Memoriile scriitoarei Elena Văcărescu sunt despre copilăria sa, viața alături de suvernanii României, relația cu Prințul Ferninand sau anii petrecuți la Paris, dedicați scrisului –  apărute postum în revista „Revue des deux mondes” și  traduse de Mariuca Vulcanescu si Ioana Falcoianu.

În prim plan apar figuri culturale de marcă, care au influențat cultura europenă iar cititorii vor afla informații inedite despre educația scriitoarei, scurte referințe istorice cu privire la situația războiului ruso-turc, din 1877, viața la țară, în acele vremuri, viața în compania suveranilor, la Curtea Regală, despre modul în care decurgeau serile de iarnă la Palat sau verile petrecute la castelul Sinaia,  amintirile legate de Prințul Ferninand, precum și o trecere în revistă a activității sale publicistice.

”Aceste amintiri nu vor apărea decât după moartea mea: le închin memoriei părinţilor mei iubiţi şi Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Le scriu cu deplina sinceritate a unui suflet pe care viaţa l-a tulburat în fel şi chip, dar pe care nu a reuşit nici să-l înăcrească, nici să-l doboare. Acest suflet a rămas profund credincios. Voi spune adevărul, voi spune cu duioşie sau cu vehemenţă întâmplările al căror suflu m-a luat cu sine sau doar m-a atins. Ca sarea din talazurile mării m-am aflat alături de alte existenţe, luminoase sau neştiute, şi fiecare mi-a dat lacrima sau cântecul său. Am trăit în dulceaţa câmpiilor valahe însingurate şi minunate, pe sub frunzişuri, în freamătul lanurilor de porumb, care, în copilăria mea, se arcuiau în bolţi deasupra-mi; dar am trăit şi în lumina primejdioasă a aurei tronurilor. Am înţeles şi am iertat multe lucruri. Le-am îndrăgit însă pe toate, chiar şi pe acelea care m-au rănit cel mai mult. Am luat parte la cenaclurile literare ale Parisului, în societatea – pe atunci închisă – a celor mai mari capitale. Pe cititorul care va binevoi să parcurgă aceste amintiri îl rog să le iubească cu o încredere pe care memorialiştii obişnuiţi nu sunt nevoiţi să o ceară”