Despre o estetica a reconstructiei

 În tumultul acelor ani postbelici care au premers detenției sale, Cantacuzino avea – prin acest volum de publicistică angajată în realitatea ne-mediată a țării sale pe care colecția Spații imaginate îl redă astăzi unor generații care nu aveau cum să îl cunoască – o situare „ideologică” ambivalentă. Pe de o parte găsește elemente demne de laudă în arhitectura sovietică (după ce, nu cu mulți ani în urmă, o criticase fără drept de recurs pe aceea pe care o întâlnise la Odessa ca reporter de front) și este gata pentru o critică ideologică a modernismului vest-european. Pe de altă parte, teoreticianul unui „regionalism critic” (K.Frampton) avant la lettre din el își iese din vreme în vreme din proiect. Atunci, în suprafața de conformitate înțelept asumată, se ițesc insule de ceea ce devenise între timp non-conformism, i.e. bunul simț al celui ce cunoștea nu doar arhitectura europeană, dar și limita de toleranță a culturii românești dincolo de care aceasta urma să dispară sufocată.

Augustin Ioan

Arhitectura în primul rănd e formă. Pentru un arhitect formă înseamnă organizarea spațiului, limitarea și deci precizarea lui pentru înfăptuirea unei lumi ale cărei armonii să ne fie utile în viața noastră materială și spirituală. Arhitectul și adesea inginerul este un creator de forme; forme pe care le creează în raport cu omul. Ce înseamnă acest lucru dacă nu: a umaniza formele abstracte pe care spiritul nostru le proiectează în spațiu? De când există omul, el înfăptuiește forme necesare lui. Pentru om, crearea formei este o necesitate superioară. Umanitatea este veșnic în căutarea unor forme noi. Formele au însă legile armoniei lor. Ele evoluează în timp, se deduc unele dintr-altele, se influențează și se completează în anevoiosul lor drum spre desăvârșire. Această evoluție, aceste legi trebuie cunoscute. Cu disciplina acestei cunoașteri, arhitectul va putea judeca și cerceta cu mai mult sănge rece și deci cu mai mult discernământ actualitatea. ¥n actualitate sunt dezlănțuite prea multe pasiuni, ca operele acestei actualități să fie luate drept model fără a fi comparate cu cele ale epocilor mai vechi, măcar în ceea ce privește principiile de bază. Cunoașterea formelor dezvoltă spiritul critic. Iar spiritul critic și echilibrul care se naște din el reprezintă tradiția însăși. Tradiție în primul rând înseamnă cunoaștere și spirit de discernământ. Ea este la baza oricărei civilizații care vrea să dureze și durând, să creeze. Educația și învățământul n-au dreptul să se bizuie pe alte elemente. Rolul învățământului în domeniul plastic e de a degaja legile permanente ale armoniei care au mânat oamenii din toate vremurile spre organizarea spațiilor în care trăiau.

(…)

Pentru studierea arhitecturii, pentru pătrunderea tainelor sale, e nevoie de o pasiune susținută. Nu artă pentru artă, dar pentru om; pentru omul necăjit și suferind. Avem nevoie de o arhitectură creatoare de optimism, de încredere, de continuitate. Arhitectura trebuie totodată și să sugereze și să exprime un stil de viață, dar nu o modă efemeră. Năzuind spre organizarea spațială a vieții unei civilizații, arhitectul tinde spre frumusețe. Și frumusețea în arhitectură nu e decât realizarea armoniei spațiale în vederea fericirii și demnității umane.

Autor