Cunoaşterea prin tăcere. Tăcerea ca artă. Tăcerea artistică a omului-vol.3

Inspiraţia este deja participare umană, act prin care omul însuşi face ceva, deşi participarea lui nu este altceva decât acceptarea şi împroprierea tăcerii divine: „… mă voi retrage într-o încăpere liniştită, un balcon care stă pierdut
într-un parc mare, ascuns oraşului, zgomotului şi întâmplării. Acolo voi trăi toată iarna şi mă voi bucura de marea linişte de la care aştept darul câtorva ore bune şiizbutite” (R.M. Rilke, Briefe an einen jungen Dichter, V).

Dacă revelaţia este tăcerea divină, inspiraţia este întâlnirea tăcerii divine cu tăcerea umană sau este pătrunderea tăcerii divine în cea umană. Deşi
conştient de originea ei supra-umană, omul şi-o împropriază. El ştie că nu e din lume, ştie că ţâşneşte din altă parte, dar ştie şi că ea trebuie să se întâlnească cu izvorul din sufletul său: „Nu afli-nviorarea pe pământ, /
Dacă din propriul suflet nu ţâşneşte” (Goethe, Faust, I, 568-569).