Artă, tehnologie şi spaţiul public

 Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus puterea centrală în prim plan mai mult ca niciodată.

Cuvintele de ordine erau centralizare, maximizare, standardizare, concentrare, masificare. În „lumea liberă“ sau în cea comunistă totul era gândit la nivelul masei, la nivel comunitar.

Spații publice” au fost construite pentru gustul comun și aveau în subsidiar și rolul habermasian de a realiza și de a facilita comunicarea – o comunicare care devenise însă mai degrabă comercializantă și manipulatoare prin publicitate sau prin simbolistică politică decât creatoare de opinii personale sau colective pertinente.

Tehnologia s-a remarcat mai întâi ca artă a administrării resurselor: miniaturizare, înlocuirea materiilor prime clasice, reducerea drastică a consumurilor energetice. În timp, tehnologia s-a constituit ca artă în sine, estetizarea obiectelor și „designul de unică folosință“ cunoscând o expansiune fulgerătoare.

Crearea spațiilor publice în care comunicarea/comuniunea este spontană a fost imposibilă în condițiile modernității, când statul era la cârma caravelei, ceea ce a condus la construirea unui întreg eșafodaj critic asupra raporturilor între putere și individ prin mijlocirea spațiului public. Va fi posibilă crearea spațiilor publice ideale în noua conjunctură politico-economică?

Discursul intelectual asupra spațiului public s-a definit în Occident după Al II-lea Război Mondial, iar în estul Europei, abia după căderea regimurilor comuniste. Autorii volumului vorbesc despre public și privat, despre corp în spațiul public, despre vizibilitatea orașului, despre viziunea geografică a spațiului public.