Anii ’90 şi bucureştenii (e-book)

Tranziţia presupune existenţa unor structuri diferite, consolidate, între care o societate, un individ, un obiect se mişcă şi se construiesc în mers. O perioadă intermediară, destinată să dispară odată cu încheierea trecerii, o punte fluidă între stadiul abandonat şi cel vizat, un domeniu de studiu fascinant prin excelenţă pentru sociolog şi antropolog, fiindcă abundă în ambiguităţi, paradoxuri, tentative de regresiune, pierderi de identitate, fraude, imposturi. Istoricii convin să numească tranziţii perioadele definitiv consumate, în care un regim se destructurează lent sau violent, simultan cu formarea unui nou sistem. Actorii sociali ai trecutului, angajaţi voluntar sau involuntar în descompunerea vechilor imperii sau religii, nu au conştiinţa clară a existenţei lor liminale, spre deosebire de milenarişti şi de socialişti care au o imagine raţională şi relativ clară a comunităţii sau a societăţii ţintă. Acestea din urmă sunt noutăţi neexperimentate până atunci, dacă exceptăm imaginarele vremuri şi spaţii paradisiace pe care utopiştii pretind că le reconstituie. Trecerea conformă unui model revelat sau ştiinţific şi legic va tortura realitatea socială pentru a o face să coincidă cu proiectul ideologic şi va inventa un ecran lingvistic pe care-l va propune drept unică realitate coerentă şi controlabilă.