Incursiune in lumea sufletului

Sufletul situează omul la granița dintre dimensiunea materială și dimensiunea transcendentală. Elitele vremurilor au încercat să definească natura sufletului încă de la începuturilegândirii umane –

în dorința lor de a cuprinde cele mai absconse și adânci sensuri ale ființei.

Ce au în comun aceste viziuni  și în ce constau diferențele de interpretare?

„Orice demers pentru cunoașterea omului, indiferent de pe ce poziții (spiritualiste, agnostice sau materialiste) este condus, duce inevitabil la fascinanta și misterioasa problemă a psihismului uman și a acelei extraordinare enigme a conștienței .

 De aceea sufletul uman constituie un subiect esențial al antropologiei, atât a celei strict științifice (biopsihologice), cât și a celei culturale.

 Puține preocupări umane se bucură de o universalitate și o perenitate ca aceea legată de suflet și care a fost și este abordată în paralel de științele exacte, de filosofie și teologie, dar și în contextul – e drept – mai nebulos al demersului magic cult și popular (folcloric)”

– Constantin Bălăceanu Stolnici.

În spațiul cultural european și circum-mediteranean, din paleolitic (acum circa 90.000 ani) și până în prezent s-a menținut modelul dualist al ființei umane cu o componentă materială (soma) și un suflet spiritual imaterial (psyché). S-a luat în considerare și o posibilitate triadică: corpul (soma) – sufletul (psyché) – spiritul (pneuma), în care sufletul este suma funcțiilor psihologice (anima), comun cu animalele, iar spiritul (animus) este un principiu divin (daimonic) specific ființei umane.

Sufletul (anima) a fost privit ca forța animatoare care dă viață corpului și îi conferă autonomia (Socrate, Platon, Aristotel, Plotin, Augustin, T. d’Aquino, Dante ș.a.).El ar permite realizarea activității vitale, fiind primul motor (energia) corpului și principiul ce determină identitatea (self, ego – Locke, Berkeley, Kant, Hegel ș.a.).

Imaterialitatea sufletului (spirit sau animus – Platon, Plotin, Augustin, Descartes etc.), contestată în numele unei anumite substanțialități (Aristotel), a fost atribuită omului (nu animalelor și plantelor). În general conceptul de suflet a ridicat problema relației sale cu corpul (suprapunere, contopire etc.). Mulți au admis separabilitatea sufletului de corp, înainte și după moarte, ca și în timpul vieții (Frazer), în vise și ca fantome (Homer, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Frazer etc.).

Aceasta a condus la doctrina nemuririi sufletului și, în cadrul acestuia, uneori a metempsihozei (Empedocle, Pitagora, Platon, Plotin, Virgil, Dante, Moise din Leon, Isaac Luria ș.a.). În cadrul acestei relații suflet-corp s-a considerat când coruperea sufletului de către corp (Platon, Epictet, Plotin, Sf. Augustin, T. d’Aquino, Calvin), când sechestrarea acestuia în materialitatea somei (Basilide, Valentin). Există o primă confuzie privind originea sa prin creație individuală sau prin emanație (multiplicare) dintr-un suflet uman androgin primordial unic (Anthropos terestru) sau din Sufletul Universal și o controversă secundară privind creația sa cu ocazia fiecărui corp creat sau folosirea unei „rezerve“ de suflete precreate.

Relația corp-suflet a generat în creștinism dogma reînvierii corpurilor la sfârșitul lumii, căci sufletele fără corp sunt considerate incomplete (d’Aquino) și astfel private de perfecțiunea lor.

 În această viziune corpul e considerat ceva pozitiv (creat de Dumnezeu), spre deosebire de punctul de vedere al gnosticilor, care considerau corpul drept ceva negativ, malefic de care trebuie să scapi (fiind creat de un Demiurg negativ – Plotin, Basilide, Valentin, Origen și Socrate).