Absolutul interior sau interiorul absolut. Edmund Husserl

În tradiția fenomenologică, intenționalitatea este considerată a fi o proprietate esențială a conștiinței. Filosofii din această tradiție (Brentano, Husserl sau Sartre) consideră că intenționalitatea este o proprietate esențială a conștiinței; și  toate stările intenționate sunt îndreptate către obiecte și sunt, în mod intenționat, legate de acestea.

Contemporanii lui Husserl au căutat și au simțit nevoia să caute Ieșirea, afirmă autorul. E vorba de ieșirea din labirintul intenționalității, din alambicatele corelații intenționale care duc, toate, într-un interior fără ieșire – pe versantul extrem de abrupt al noesei. „S-a format o întreagă tradiție a acestei Ieșiri și probabil că metafizica zilelor noastre nu poate ignora fenomenologia ca pe un moment oarecare. Orice metafizică este în căutarea unei ieșiri, dar orice metafizică actuală care visează la un „dincolo” nu poate să nu vadă acest „dincolo” în interiorul conștiinței, în intimitatea egolului, undeva după cortina înșelătoare a transcendentalului. Lecția lui Husserl ne învață că universul este un interior care se închide din ce în ce mai precis pe măsură ce alunecăm pe versantul noetic. Punctul limită al acestei glisări este subiectivitatea absolută în calitate de flux al timpului alimentat de acea genesis spontanea. Dacă ieșirea este undeva, ea este neapărat acolo unde refluxul noematic se izbește de țărmurele interiorului absolut. Dacă fenomenologul iese pe undeva din marasmul intenționalității, atunci singura ieșire pare să fie acolo unde intenționalitatea nu funcționează, iar acest loc e non-obiectivabilul”.

Remus Foltoș

Remus îl vede și îl tratează pe Husserl ca pe un mistic și ca pe un poet. Este un Husserl care recunoaște că „pentru toate acestea ne lipsesc cuvintele”. Un Husserl care ne ajută să întrezărim secretul unei intenționalități prefenomenale și non-obiectivante.

Ion Copoeru

„Conștiința și intenționalitatea pot părea să pătrundă în cea mai mare parte sau în toată viața mentală – poate că ele explică cumva ceea ce înseamnă să ai o minte; în orice caz, ele par a fi aspecte importante și largi ale acestuia. Dar obținerea unei înțelegeri generale a oricăreia dintre ele este o provocare enormă. O parte din aceasta constă în a afla cum sunt legate. Sunt independenți? Unul (sau fiecare) trebuie înțeles în termenii celuilalt? Modul în care abordăm problemele pe care le ridică aceste întrebări poate avea implicații majore pentru opiniile noastre despre minte, cunoștințe și valoare”.