Nevoia de poveste – eseuri si aplicatii

De ce avem nevoie de povești? Ce mutații străbat ființa umană, care se conectează la imaginile și simbolurile poveștilor? Potrivit autorului, visul, meditaţia, cercetarea aplicată, cronica istorică şi romanul sunt contexte care trimit la poveste ca la un temei existenţial – psihologic, moral şi etic – al individului uman în ipostaza de copil, adult, bunic, om simplu sau cult. Alexandru Bulandra numește această viziune nevoia de poveste.

Lucrarea „Nevoia de poveste – eseuri și aplicații” cuprinde texte publicate de Alexandru Bulandra în Revista de filosofie şi în revista Helis.

Autorul dezvăluie – printr-un filon analitic bine structurat – semnificația și importanța poveștilor:

„La începutul timpului istoric, omul era uimit de realitatea vieţii sale psihologice pe care nu putea pune stăpânire şi care „fugea” prin univers, însufleţindu-l. Mitul reprezintă istoria acestei înstrăinări a omului de propriul univers psihologic, iar ca povestire este codul posibil al înnemuririi. Dar nemurirea prin lucruri şi fiinţe supranaturale nu este o nemurire adevărată; „lumea de dincolo” (cu toate componentele sale) este doar o formă a înstrăinării psihologice. Prin lucruri însufleţite şi supranaturale comunică de fapt două universuri psihologice omeneşti: unul real, al omului viu, în carne şi oase, altul proiectat dincolo de omenesc.

Nemurirea omului prin omul însuşi este o nemurire omenească. Presupunem că nemurirea poate fi concepută şi trăită ca o comunitate de viaţă psihologică făcută posibilă şi comunicată prin poveste şi al cărui rod este viaţa psihologică însăşi. Fiecare poveste (fiecare act al povestirii) este, totodată, un exerciţiu al nemuririi, dar nu al nemuririi dincolo de moarte, ci al nemuririi dincoace de moarte.

Se pare că bunicul intuieşte acest temei subiectiv al umanului, vastitatea şi complexitatea universului psihologic care este el însuşi şi pe care-l poate institui în şi prin nepotul său. În măsura în care bunicul se angajează prin povestire în procesul constituirii universului psihologic individualizat al nepotului, el descoperă construind propria cale a nemuririi sale. Începutul vieţii şi sfârşitul ei sunt două limite care se întâlnesc în această sinteză formativă dintre nevoia psihologică de nemurire şi procesul de constituire al unui sistem psihic (cel al copilului); o comunicare între două entităţi psihologice, în care structura constituită în formă deplină (a bunicului) se menţine activă, în starea normală de funcţionare, în virtutea comunicării într-un anumit cod a informaţiilor necesare celeilalte entităţi a nepotului pentru ca acesta să se constituie pentru sine pe o cale firească.

Bătrânul regândeşte şi reformulează problemele vieţii din perspectiva nevoii subiective de nemurire, convertind experienţa sa de o viaţă într-o povestire ce cuprinde un model atractiv şi demn de urmat de către copil; în acelaşi timp, această remodelare a vieţii este o formă simbolică de generalizare care antrenează disponibilităţile psihice înnăscute ale nepotului.

Când bunicul povesteşte, întoarce spatele morţii. Atunci, pentru el moartea este o oglindă în care nu se vede, pe când nepotul cu care comunică prin poveste este şi oglinda pe care o formează şi imaginea cu care comunică. Din punctul de vedere al povestitorului, moartea este o falsă problemă; numai cine nu poate povesti dispare („moare”), pentru că nu poate construi şi nu poate trece într-un alt univers psihologic. Pentru un bătrân sănătos, care are sentimentul împlinirii sale umane, moartea este firească şi nu-l preocupă; el este în comunicare cu viaţa omenească în ipostaza ei de viaţă psihologică în formare”.