Parmenide Texte și comentarii (e-book)

Secolul al XX-lea, timp generos cu cercetarea, a însemnat pentru misteriosul Parmenide o mare reintrare în scenă, cea mai mare după cea regizată de Platon. Interesul marcat pentru opera lui Parmenide pare într-adevăr supradimensionat dacă nu ar fi legat de dezbaterea actuală cu privire la situația filosofiei.

Încercarea de a reconstitui cît mai exact sensurile inițiale ale doctrine parmenidiene este o notă cheie în complicatele controverse cu privire la noua identitate a filosofiei, pentru că analiza se poartă în primul rînd asupra parcursurilor ei, asupra căilor găsite și pierdute de filosofie în contextele epocale. Insistențele lui Heidegger au însemnat mult pentru această direcționare.

Această ediție pe care o dorim cât mai completă cuprinde: Fragmentele parmenidiene, Testimonia, Portretul intelectual al lui Parmenide în Doxografia greacă, un studiu cu privire la Căile lui Parmenide (Ion Bănșoiu) și anexele: Introducere la dialogul platonician Parmenide (Paul Friedländer), Lămuriri cu privire la dialogul Parmenide (Sorin Vieru), Platon, dialogul Parmenide – text bilingv (trad. Sorin Vieru), Parmenide – documentar bibliografic.

„Căile lui Parmenide au căpătat un sens simbolic și, de la Platon la Beaufret, formează un topos nobil frecventat atât de savanții acribici, cât și de filosofii speculativi sau eseiștii îngri­jorați.

În celebrele sale prelegeri despre Parme­nide, Heidegger îl numește pe acesta alături de Anaximandru și de Heraclit „gânditor incipient”, un gânditor al gândirii începutului, gândire care deși în ordine istorică este un incipit „epocal”, în ordinea esenței stă la sfârșit, fiind gândire de ordin atemporal. Simplitatea și puținătatea ei, întreaga ei enigmatică, o califică, în plus, drept referință pentru orice gândire „epocală”, pentru istoria ființei însăși: consideră că prezența acestui subiect în stadiul actual, „terminal” al filosofiei este din acest punct de vedere firească și că putem aștepta acum de la această „gândire incipientă” mai mult decât de la orice context „epocal”. Înțelegerea ei în plinătatea ei depinde nu de cercetările savante (eronate ca modalitate de abordare), ci de anume „îndrumări”, asupra cărora merită să revenim.

În rezumat, cercetarea căilor lui Parmenide depășește preocuparea istoriografică a specialistului chiar dacă o include. Există numeroase interpretări și dezvoltări inter­pretative, deosebite între ele ceea ce configurează un câmp tematic fertil și interesant care însă întotdeauna angajează textul.”

Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu