Divinul

Cum definim conceptele de homo religiosus și homo faber? Ce a produs prăbușirea crezului omului în Dumnezeu și în principiile morale de ordin religios? Ce a pierdut omul? Ce consecințe  poate avea autonomia lui homo faber?

Urmărind cu atenție istoria, vom observa cât de „evident este decalajul uriaș dintre orizontul spiritualității și instinctele agresive ce transpar din mulțimea deciziilor prin care sensul originar al revoluției tehnologice – unificarea cu lumea – este falsificat, dintre conștiința de sine a mulțimilor organizate în structuri sociale labile și hotărârile unei oligarhii periculoase prin viziunea egolatră pe care ar dori să o impună. A fi a fost copleșit de a avea. Nevoia omului de a-și asigura cele trebuincioase traiului, adânc întipărită în ființa sa biologică, s-a pervertit”.

Ce-i rămâne omului de făcut, în acest prag al evoluției sale? Cum se mai poate acesta raporta la divin? Iată întrebarea pilon care stă la baza lucrării Divinul, scrisă de Corneliu Mircea.

În termenii autorului: „A scrie o carte despre Dumnezeu reprezintă o încercare temerară și riscantă, dacă nu chiar inutilă pentru omul credincios mulțumit cu profunda certitudine pe care i-o procură credința. De ce să-L scrutez pe Cel-Atotputernic atunci când ființa mea se simte supravegheată, ocrotită și iubită de Acesta? Ce rost ar mai avea să-L cunosc? Și cum L-aș putea cunoaște atunci când obiectul cercetării îmi transcende ființa? Credința înseamnă certitudine și în-credințare: comuniune spirituală cu Ființa transcendentă în puterea căreia mă aflu, pe care o cunosc nemijlocit, atât cât și așa cum o pot cunoaște. Dorința de a înțelege splendoarea și măreția Divinului se naște în imperiul credinței, intensificând-o atunci când setea de Absolut devine intensă, iar sufletul se deschide plin de speranță spre miezul originar, imanentși-transcendent, apropiindu-mă de un adevăr care va deveni tot mai distinct și mai puternic”.